Ce a scris Mihai Eminescu, cu doar o oră înainte să moară. Ultimele gânduri au fost găsite pe un bilet, în halatul de spital
Pe 15 iunie 1889, la ora 4 dimineaţa, în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, situat pe strada Plantelor din Bucureşti, Mihai Eminescu – luceafărul poeziei româneşti – îşi dădea ultima suflare.
Moartea sa nu a fost una demnă de măreţia operei pe care a lăsat-o în urmă. Poetul a murit singur, într-un halat ponosit, pe un pat metalic, închis într-o celulă rece de spital, scrie Adevarul.
În ciuda unei vieţi tulburate şi a unei suferinţe îndelungate – accentuate de un diagnostic greşit, după cum susţin ultimele cercetări – Eminescu nu a cerut prea mult de la cei care îl îngrijeau. Cu puţin timp înainte de a muri, a cerut doar un pahar cu lapte şi un dram de sprijin sufletesc.
I-a şoptit medicului de gardă, în timp ce i se întindea paharul prin vizetă: „sunt năruit”. Apoi s-a întins pe pat şi, în linişte, s-a stins. Cauza oficială a morţii a fost stop cardio-respirator.
La autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratori. În buzunarul acestuia a fost descoperit un mic carneţel – un obiect neînsemnat în aparenţă, dar care s-a dovedit de o valoare literară şi emoţională inestimabilă.
În el se aflau ultimele poezii scrise de Eminescu, necunoscute şi nepublicate la acea vreme, fără titlu, purtând amprenta durerii, lucidităţii şi apropierii morţii.
Aceste poezii au fost publicate abia câteva săptămâni mai târziu, în revista Fântâna Blanduziei, de către Ilie Ighel Deleanu. În numărul din 23 iulie 1889, redactorul nota: „Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc.” Printre aceste versuri, se afla una dintre cele mai tulburătoare creaţii eminesciene, căreia redactorul i-a dat titlul „Stelele-n cer”, inspirat din primul vers.
Stelele-n cer
Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Si necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Versurile, considerate a fi scrise chiar cu o oră înainte de moarte, transpun sentimentul de sfârşit iminent, dar şi o uimitoare luciditate artistică. Ele contrazic teoria conform căreia Eminescu şi-ar fi pierdut complet capacitatea creativă în ultimii ani de viaţă.
Pe ultimul său drum, Eminescu a fost condus de câţiva prieteni şi admiratori apropiaţi – printre care Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, Toderiţă Rosetti – dar şi de mulţi elevi şi studenţi. Botoşăneanul Gheorghe Calmuschi, vorbind din partea studenţilor, a rostit cuvinte copleşitoare:
„Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă.”
Grigore Ventura, prim-redactor al ziarului Adevărul, a spus în necrologul său: „Acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toţi îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare şi binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit.”
Astfel s-a încheiat viaţa celui mai mare poet român – în tăcere, în suferinţă, dar cu pana încă vie, scriind poezie chiar şi în ceasul morţii.
