Cine au fost războinicii români care au scris istorie în Evul Mediu. Toate armatele voiau să-i angajeze
Românii au fost considerați unii dintre cei mai redutabili luptători ai Evului Mediu din Europa Centrală, de Est și din Balcani.
Tradiția războinică profund înrădăcinată, experiența militară acumulată din conflictele dese și capacitatea lor de adaptare la diverse stiluri de luptă i-au transformat în soldați valoroși, doriți de marile puteri ale vremii, scrie Adevarul.
Primele mențiuni despre români ca mercenari apar încă din secolul al XI-lea. În acea perioadă, valahii de pe actualul teritoriu al Moldovei au fost angajați în armatele cnezatelor rusești, aliindu-se uneori cu pecenegii și cumanilor. Saga scandinavă a lui Eymund relatează cum acești luptători au servit sub comanda lui Iaroslav al Novgorodului, iar o piatră funerară de la Sjonhem (Gotland, Suedia) povestește despre un viking ucis de „blakumen” – adică vlahi.
De-a lungul secolelor XV–XVI, priceperea românilor în arta războiului a devenit de notorietate.
Trimiși ai Poloniei, ai Imperiului Bizantin sau chiar ai cnezatelor rusești au notat calitățile excepționale ale luptătorilor moldoveni și munteni, care au obținut victorii surprinzătoare împotriva unor forțe militare bine echipate și mult mai numeroase.
De la raiduri de frontieră la bătălii glorioase
Conflictele permanente – invazii otomane, atacuri tătărăști, lupte dinastice – au antrenat ani la rând răzeșii și micii nobili români, călindu-i în arta războiului. Mulți dintre aceștia erau țărani liberi, proprietari de pământ, care își apărau singuri avutul cu arma în mână.
Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Radu de la Afumați, Ioan Vodă cel Viteaz și, mai ales, Ștefan cel Mare sunt doar câțiva dintre voievozii care au condus armate românești în bătălii celebre contra turcilor, ungurilor, polonezilor sau chiar cavalerilor teutoni. În numeroase rânduri, acești domnitori au înfrânt armate aparent de neînvins, grație tacticilor ingenioase și soldaților experimentați.
Un episod emblematic este lupta de la Lipnic, din 1470, când cavaleria ușoară moldovenească a distrus hoarda tătarilor hanului Mamac, într-o manevră fulgerătoare. În alte ocazii, arcașii moldoveni sau trupele de ambuscadă au spulberat detașamente de cavalerie grea, așa cum s-a întâmplat în bătălia de la Baia.
Războinici versatili: între Orient și Occident
Una dintre cele mai remarcabile calități ale războinicilor români a fost adaptabilitatea. Aceștia au preluat elemente din stilurile de luptă ale vecinilor: de la bizantini și unguri, până la pecenegi, cumani și tătari.
Această versatilitate a dus la apariția unei armate hibride, în care cavaleria ușoară – mobilă, bine antrenată și experimentată – juca un rol central.
Românii luptau călare asemenea tătarilor, foloseau sulițe cu dublu vârf – unul pentru împuns, altul pentru smuls inamicul de pe cal –, și trăgeau cu arcul în galop, în stilul popoarelor de stepă.
Turnirurile din Europa Centrală, inclusiv cel de la Buda, consemnează prezența cavalerilor valahi, iar în Moldova, corpul de elită al „vitejilor” includea nobili pregătiți să lupte în orice condiții, cu orice armă.
Trupe profesioniste, bine echipate
În ciuda mitului romantic al țăranului-soldat, o bună parte din armata medievală românească era compusă din ostași profesioniști, mercenari și trupe de elită. Voievozii investeau în echipamente sofisticate, importate din Occident. De exemplu, Radu Vodă, tatăl lui Mircea cel Bătrân, a comandat 10.000 de armuri cavalerști din Republica Venețiană, dovadă a existenței unei cavalerii grele înarmate cu tehnologie de ultimă oră.
Echipamentul preferat al moldovenilor era cămașa de zale – o armură flexibilă din inele metalice, ideală pentru mobilitate și protecție. Reprezentările militare din frescele mănăstirilor moldovene confirmă utilizarea cămășilor de zale, a coifurilor de oțel și a platoșelor lamelare, dovedind că războinicii români nu erau doar curajoși, ci și bine dotați.
